Pe dos

Convingerea mea cum că Tulcea, Delta Dunării şi Munţii Macin sunt şi vor fi cel puţin multă vreme atracţii turistice cu potenţail uriaş poate fi foarte uşor şi bine argumentată (poate mai puţin partea cu Tulcea). Dubios, sau cum ar spune cineva: sinistru, este faptul că acum, mai mult ca în restul anului, locurile cu cel mai mic debit de persoane sunt Gara şi Aeroportul.
E plin de turişti la noi în judeţ! Dar în gara sunt doar doi oameni! La aeroport nu circulă aproape deloc turişti. Nu cred că oamenii care trec prin aeroportul nostru de Tulcea depăşesc numarul angajaţilor aeroportului! şi totuşi oraşul e gras.

Voluntarii şi Pensionarii

De când am aflat ce e ăla un "voluntar" am susţinut ideea şi o voi susţine probabil multă vreme de acum înainte. Sunt oameni care iniţiază, pun suflet şi muncă în ceea ce fac, şi de multe ori, duc până la un final acţiuni de mutle feluri, care mai de care mai interesante şi mai orientate către umplerea unor goluri uitate de restul lumii.
Desigur, nu sunt toţi nişte semizei. Şi aici, ca peste tot de altfel, sunt lepre, curve, înfumuraţi ş.a.m.d. Nu despre ei vreau sa vorbesc, acum.
Ultima săptămână, în mica şi drăguţa Tulcică a avut loc ceva ce se întâmplă destul de, dacă nu cumva prea, rar pe ale Dobrogei meleaguri: Săptămâna filmului interetnic. Nobilă munca depusă! Tot respectul!
Tot auzeam vorbindu-se de ora la care să aranjeze scaunele în faţa şcenei şi nu prea întelegeam problema. Azi am ajuns niţel mai devreme şi m-am elucidat: problema, marea problemă (de la suprafaţă, probabil, pt că probleme sunt multe, oriunde) era chiar publicul. Şi ce public! ce public, dom'le!
Cum au început tinerii voluntari să pună, orientativ, scaunele in faţa şcenei, cum apărea câte un/o cetăţean/ă care să-şi ocupe locul; şi nu numai pe al lui! măcar de era numai al lui. Dacă ar fi avut dinţi, ar fi tras si cu ei de scaun. Cum reuşea cineva să mai pună un scaun pe un rând, cum ieşeau din ascunzătoare, mai ceva ca soldaţii americani din producţiile hollywood-iene(interesant cum până atunci nu reusisem să observ numărul mare de pensionari din piaţa cvică). Până acum era doar hazard, miscare browniană în etate. Văzând ca gluma se îngroasă, o voce sinceră, vorbind prin microfon, incercă să explice cum prezenţa lor acolo împiedică buna desfăşurare a pregătirilor. O a doua voce face acelaşi lucru şi in 10 min se reuseşte a împinge mai către margini poporul care-şi revendica ce i se cuvine. 3 min, băgaţi în priză, voluntarii reuşesc să aşeze cu chiu cu vai pe acolo, când, din senin, năvăleşte hoarda pensionarilor! (hoardă a fost primul cuvând care mi-a venit uitându-ma la intrigantul fenomen) Am crezut că trăiesc un episod dintr-o parodie, cu masele, sprijinidu-se în bastoane şi cadre metalice,după ce au dărâmat gardurile, se îndreptau către fântâna tinereţii.
Din păcate este un fenomen care trebuie înţeles şi acceptat ca atare. Dar, dacă putem privi cât de cât obiectiv, de ce să nu ne şi amuzăm puţin,fără răutate, pe seama lui?
Ceea ce mă întristează este că aproximativ 80% din publicul prezent avea fie prea mulţi sau prea puţini ani de trăit pentru a putea înţelege ce se întâmplă într-adevăr. Dar nu e vina lor... şi totuşi, ei erau majoritari
Felicitări celor care au organizat săptămâna! Meritaţi mai multă atenţie decât primiţi acum.
Cât despre filmul turcesc savurat cu vârf şi îndesat, data viitoare.
Să aveţi o zi superba!

Marte, marţi, 21 iulie

Aţi observat, cu siguranţă, larga gamă de stări pe care le putem avea. Nu credeţi uneori că defapt stările ne au pe noi. Suntem papuşi pe mâna propriului subconştient.
Prieteni, dintre cei mai buni, ajung sa nu aibe nimic în comun. Ar fi un exerciţiu de concentrare şi de autocontrol sau autoimpunere teribil să încerci să-ţi modelezi stările de spirit; cât de persuasiv trebuie să fii? Nu neg ca deseori ajungem să ne convingem singuri de diverse tâmpenii, doar că atunci când suntem conştienţi că facem asta, deja suntem conştienţi că avem nevoie de convingere.
Dar, cum pofta vine mâncând, şi alte stări pot veni mancând.

Dupa aproape o lună de jocuri de cărţi deja mi se acrise, asa că am tecut la remi. Pană acum am reuşit doar etalat(e). Abia aştept o noapte de canastă! să mi se acrească şi de remi! vedeţi, deja fac strategie de automanipulare

Am inceput să citesc o carte scrisă de o rudă apropiată. Nu pot să nu incerc să-mi dau seama la ce se gândea el când a scris ce a scris. E o stare.. oarecum stranie; imaginaţia (mea şi a lui) îmi arată o altă latură a universului lui.
Regăsindu-mi modestul blog, am încercat să-mi imaginez ce îşi imaginează despre mine cei care citesc rătăcirile mele puse pe sârmă. Am citit un post mai vechi de-al meu. Am avut nevoie de timp să regăsesc sentimentul care m-a împins să scriu atunci, aşa cum probabil peste ceva vreme voi privi retrospectiv şi asupra acestuia. Dar, cum uneori, mai multe minţi luminate sunt mai bune decât una, poate, dacă alţii mă vor cunoaşte mai bine, şi eu voi ajunge să ma cunosc mai bine; îmi hrămesc, indirect, nevoia de autocunoaştere.

Prima scrisoare de pe marte

Ce amuzante sunt perioadele acelea din viaţă, pur introspective, cand ne ducem cu mintea de la istorie la viitorul lumii şi unde ne incadrăm! Care-i menirea "mea"?
Atât de interesantă e ideea de necunoscut şi, implicit, frică.
Frica este, a fost şi va fi cel mai mare generator de energie.
Frica şi necunoscutul merg mână în mână alături de putere. De la premisa asta se poate dezvolta în nenumărate direcţii, fiecare având de zis cel putin lafel de mult ca cealaltă. Deasemenea, alte cuvinte mari precum "importanţă", "ierarhie", "reguli" nu şi-ar mai avea sensul în societatea noastră, in fine, bazată pe frică.
Urâtă şi societatea asta. Ne-o facem cu mâna noastră; şi toate pe principiul de mai sus.
Ce uşor e să treci peste problemele astea. Să le accepţi doar ca mici prostii care apar din cand în câmd în viaţa noastră. Partea interesantă este ca nu pot fi delimitate sau clasificate decât subiectiv. Intreaga polemică pe tema/temele astea cred că ajută omul să înţeleagă arta, pentru că la un alt rezultat palpabil nu cred că se poate ajunge, decât pentru o perioadă scurtă de timp.
Ca tot suntem în temă:


Ce greu e în schimb să faci diferenţa între sentiment si raţiune. Şi ce greu e să le faci să coincidă. Ar fi putin paradoxal chiar.
Oare ar fi mai bine fără net pe marte?

Reclamă şi antireclamă - ep1

Bodegi - ep1
O bodegă în care probabil nu voi mai ajunge prea curând este B52. Am ajuns devreme, ce-i drept, dar fu' tocmai bine pentru palavre, glume, bune şi proaste, vulgare şi proaste, iarăşi vulgare. Dar amuzante. Cel puţin pentru mine. Nu cred că am ascultat muzică bună atât de corcită pană să ajung în b52. Nici măcar nu cred că erau mixate în vreun fel. Erau pur şi simplu suprapuse, când una mai tare, când cealaltă. Asta se întâmpla după orele 23 - 24. După încă vreo 2 ore făceam o mini-statistică: 70% barbaţi din care 70% mai băuţi decât mi-ar fi plăcut şi cu chef de agăţat, căci de, erau mai atrăgători, 5% drogaţi, 20% cu prietenele în club. Restu de 5% nu mă pot pronunţa pentru toţi, dar cel puţin unu' era gay şi cu chef de agăţat. De multă vreme nu m-am mai ferit cu atâta groază de cineva.
Cât despre fete, doamne, tanti şi ce mai erau ele acolo, dudui în genere, nu pot comenta prea mult. Nu neapărat că nu ar fi frumos, dar erau prea puţine cât să le pot observa prea bine.
În colcluzie, prea mult fum degeaba, prea multă muzică proastă degeaba, prea mulţi oameni degeaba. "Nu" pentru b52.

Acum şi una bună. Papa la Şoni m-a impresionat teribil de plăcut. Un loc foarte bun pentru palavre, bârfe, poveşti, amintiri, glume şi altele. Muzica este exact pe placul meu. Este exact atât de tare cât să o auzi dar să nu tebuiască să ridici tonul să te poţi înţelege cu cineva. Nu am gasit decât muzică buna. Prima dată când am intrat era jazz. Nu pot cere mai mult pentru un loc în care vreau să mă destresez.
Servirea este atât de plăcută, atât de drăguţă încât iniţial m-a făcut să cred că ne cunoştem de undeva şi eu sunt un nemernic pentru că nu-mi aduc aminte. Încă nu am încercat mâncarea, dar am auzit că e bună. Aici depinde de gusturi.
Un mare DA pt Papa la Şoni.

Să nu credeţi că am făcut vreun fel de comparaţie între baruri. Nu se adresează aceluiaşi segment de piaţă. Am fost cât se poate de subiectiv în micile mele descrieri.

Foarte Teatru

Fusei la Teatru Act.

Ştiam că e mic. Foarte mic pentru un teatru cum îl aveam imaginat până acum. Dar nu e un defect. E chiar o mare calitate. Maaare! Câteva bănci şi o mare podea. E cozy.
E up close and personal. Şi prin up close chiar la asta mă refer. Eram la câţiva(puţini) metri de actori, în timp ce jucau. Le vedeam fiecare emoţie, fiecare gest şi mimică. Se auzea atât de bine!
Sper să se joace iar piesele cu Ada Milea. Sper să ajung şi eu la ele!
Se sting luminile şi se face linişte.
Teatrul Act e pe Calea Victoriei într-un beci. E la subsol. Underground la propriu. Nu ai nici semnal la telefon(mare atu pt un teatru). Aspectul reflectă foarte bine ce se joacă. Atmosfera e plăcută pentru că te face să participi la ce se întamplă, nu pentru că e super stilat şi spaţios.Beton, oţel şi postere. Bănci şi un parchet prost. Uşi de metal specifice unui beci cu potenţial înfricoşător.
Oameni înghesuiţi pe banci, marea majoritate tineri.

Fusei la "Cui îi e frică de Virginia Wolf".

Intrat în sală, lafăindu-mi fundul pe bancă, studiind sala, se sting luminile. Se face linişte. Foarte linişte şi foarte întuneric. Începe coloana sonoră. Fantastică a fost coloana sonoră. Nu a fost multă, dar a fost bună. Foarte bună. Se aprind şi câteva lumini din decor. Decorul nu a fost spectaculos. Mai că nu a fost. Dar a fost original. Nu trebuia să exprime altceva decât era. un cuier cu sticle pe el... un cuier înfipt în sticle, mai bine zis. Un Dulap-pervaz-ceva pe care erau multe sticle şi carţi sub ele. Aruncate, tolănite sub sticle. Sticle goale cu gura în jos şi sticle pline în picioare. Doi tabureţi, măricei, negri. Camera era curată, aranjată.
Încă ma întreb exact care-i morala piesei. Poate a fost prea complexă pentru înţelegerea mea, poate au fost prea multe fire libere care să te lase să interpretezi. Poate a fost atât de banală încat descopăr noi sensuri. Oricare ar fi, momentan habar nu am cum să leg unele capete libere. Poate că nici nu trebuie să fie un sens bătut în cuie. Probabil că mă voi mai gândi la asta. Mă frământă.
Mi-a plăcut la nebunie să văd actorii jucând atât de aproape. M-am smţit ca făcând parte din piesă. Au şi jucat demenţial. Au jucat Florina Gleznea, Ionut Grama
Sinziana Nicola, Emil Mandanac. La final, la reverenţe încă erau în personaje. Cred că îi voi căuta pe Florina Gleznea şi pe Ionut Grama şi în alte piese.
Dacă nu pomeneau de diferenţa dintre aparenţă şi realitate, într-un cadru scos dintr-o poveste contemporană fantastică, nu cred că mi-aş mai fi stors atât de tare creierul cu înţelesul piesei.
Foarte puternice erau momentele în care se făcea linişte, auzindu-se doar sunetul facut de sticlă rostogolindu-se pe podea.
Eu, stând la coadă la garderobă (da, au garderobă în pofida descrierii precedente, dar se încadrează perfect în ambient)am avut timp să ascult în stânga şi în dreaptă păreri post piesă. Doar două am prins. Una zicea cât de slab a fost jucat şi cât de slabă a fost piesa. În timp ce ascultam asta eu eram încă în procesul de dezmeticire ca nu am reuşit să înţeleg prea multe. (prea multe concrete)Ca să evit prejudecăţi şi plageri de milă voi spune doar ca sper să văd ceva care să mă facă să pot avea aceiaşi părere.
Celălalt pasaj prins în treacăt consta din două cucoane(.. precucoane că nu cred că trecuseră de 40j de ani, dar se comportau ca atare) cu una care îi explică nimic mai mult decât evidentul din piesă. Exact ce se vedea dacă vedeai piesa cu dopuri în urechi. Atât de pasionată era tanti care explica, atât de mândră că ea a înţeles mai mult decât.. companioana.. amica ei. Dacă o ascultam pe tanti înainte să văd piesa nu cred că aş mai fi vrut sa o văd.
Vă las cu sunetul făcut de sticlă, într-o lumină slabă, pe un parchet prost.

In caz ca nu ati fost la Tulcea, voila:
SincretArt de Tulcea, in concert la Teatrul Jean Bart, Tulcea, 20 mar 2009



:D





nu, nu am cantat rasturnati la 90grade!